Singurătatea Psihică
Singurătatea Psihică sau Sufletească este aceea care ne lasă goi pe dinăuntru, fără nici un chef de viaţă.
Ca nişte învelişuri în care se îşi fac cuibul doar date şi evenimente din trecut, parcurgem prezentul fără a preţui nimic, fie fizic, fie transcendental. Ideile noastre deja nu mai vin în mod spontan cum o făceau altădată şi doar cele ale altora sună şi răsună în interiorul nostru, stabilindu-se o confuzie atât de mare ca şi în povestea Turnului lui Babel, cu mii de limbi şi interese.
Pentru această singurătate nu trebuie să avem o anumită vârstă,
deşi la o vârstă avansată persoana este mai înclinată spre ea, având o activitate
fizică mai relaxată. Cu toate acestea, oricare ar fi vârsta, pentru a digera această
singurătate trebuie să transformăm golul existenţial în năzuinţe de înnoire;
viaţa este o continuă mişcare, o continuă transformare, iar noi trebuie să ne
asumăm acest fapt, adaptându-ne cu cea mai mare plăcere şi umilinţă la continua
schimbare pe care o suferă corpul nostru din punct de vedere biologic şi psihologic.
Atunci, ca prin magie, energii noi vor străbate organismele noastre împietrite
pentru a da speranţă şi viaţă la tot ceea ce facem, căci iniţiativa ne reînnoieşte
cu fiecare încercare. Sau altfel spus, parafrazându-l pe Lev Tolstoi:
"Secretul fericirii nu este a face întotdeauna ceea ne place, ci a ne
place întotdeauna ceea ce se face".
Singurătatea Spirituală
Singurătatea Spirituală este mai dificil de determinat, căci mai întâi trebuie să luăm contact cu Spiritul ce sălăşluieşte în noi pentru a simţi absenţa sa.
Trăim în plină Eră Materială, unde toate orele noastre sunt umplute de materie sau de idei-materie (dorinţe, ambiţii etc.) neglijând această parte din noi care aşteaptă, retrasă în interior, un minimum de atenţie şi de grijă. Această parte este puternică, pentru că atunci când avem nevoie de ea, ne asistă şi ne întăreşte; este înţeleaptă, căci atunci când cerem Înţelepciune ea ne instruieşte; este fidelă în ciuda inconstanţei noastre în a o căuta.
Pentru cel ce s-a ştiut posesor al unei Esenţe Spirituale, această singurătate este cea mai teribilă şi mai dificil de depăşit dintre cele trei, chiar dacă nu ignorăm că întreaga Înţelepciune este făcută din singurătate şi e plină de singurătate.
În absenţa unor valori atât de transcendentale şi gratuite precum Viaţa, Iubirea, Lumina…, atunci cunoaştem adevărata lor dimensiune şi valoare, şi strigăm după ele, fără a ne da seama că aceste valori îşi au fixate rădăcinile în lucrurile cotidiene şi simple ale vieţii, însă ataşamentul nostru egoist faţă de acestea ne împiedică să le vedem proiecţia lor transcendentală, la fel cum cel care se află în pădure nu-i poate vedea conturul.
Singurătăţile, oricare ne afectează, sunt necesare în existenţa noastră, o dată ce acestea pot ajunge să fie generatoare de Lumină, Viaţă şi Libertate Interioară, trebuind să le acumulăm în măsura în care putem şi să le absorbim fără a ajunge la saturaţie, căci o dată ajunşi în acest punct, singurătatea cea mai sublimă va fi simţită ca cea mai sordidă şi aspră tovarăşă, ajungând să dea naştere la decădere şi frustrări, iar viaţa nostră va fi umplută de activităţile ce ne înrobesc.
DACĂ NU EXISTĂ SINGURĂTATE NU EXISTĂ CREŞTERE.
ÎN SINGURĂTATEA CEA MAI NELINIŞTITOARE SĂMÂNŢA RĂSARE DIN PĂMÂNT ŞI CREŞTE SPRE LUMINA SOARELUI.
Andrés López, Spania
"Orice muncă pe care cineva o face asupra lui însuşi cu scopul de a obţine o dezvoltare animică şi spirituală, se relaţionează întotdeauna cu izolarea (foarte bine înţeleasă), căci sub influenţa vieţii, aşa cum o trăim mereu, nu este posibil să dezvoltăm alt lucru decât personalitatea."
Samael Aun Weor
Citiţi de asemenea Singurătatea fizică, psihică şi spirituală- prima parte
|