MIHAI EMINESCU - Elemente esoterice in opera sa (Partea II-a)

VOPUS | Gnoză

Mari personalităţi ale Gnozei Universale

Scris de Editor VOPUS

În nicio carte a Indiei nu scrie lucrul acesta! El trebuia trăit, experimentat cândva, undeva…

Dar prima condiţie ca să poţi experimenta Lumile Superioare, Împărăţia Cerurilor, este să fii conştient, să fii prezent aici şi acum. Să nu evadezi, să rămâi prezent aici şi acum, oricât de greu ar fi. Eminescu ştia acest lucru şi cunoştea principiul momentaneităţii care decurge de aici:

„Cu mâne zilele-ţi adaogi, Cu ieri vieaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea 'n faţă De-apururi ziua cea de azi.	Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înţeleg, Că sprijină vecia 'ntreagă Şi 'nvârte universu 'ntreg “
*Cu mâine zilele-ţi adaogi*

E un paradox, nu? Niciodată n-am fost mai bătrâni ca acum, dar niciodată n-o să fim atât de tineri ca astăzi – pare a spune poetul:

Patria vieţii e numai presentul
Clipa de faţă numa 'n ea suntem,
Suntem în adevăr. – Iar trecutul
Şi viitorul numai o gândire-s.
În van împingeţi ce vi-i dinainte,
În van doriţi acelea ce-or veni.
Întoarceţi-vă 'n voi şi veţi cunoaşte
Că toate 'n lume, toate-s în present

Poezia "Patria vieţii e numai presentul"

Singura modalitate prin care se pot experimenta Lumile Superioare şi, mai ales, Vidul Iluminator este MEDITAŢIA. Termenul apare rar în opera eminesciană, dar descoperim versuri în care meditaţia este sugerată, semn că el cunoştea meditaţia. Prin aceasta el ar fi putut avea acces la multe adevăruri ascunse:

Priveliştile sclipitoare,
Ce 'n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern

Poezia Cu mâine zilele-ţi adaogi

Însă pentru asta trebuie să luptăm cu mintea, s-o dominăm, s-o facem să tacă. Dacă încercăm s-o oprim timp de câteva secunde, vom observa că ea este mai puternică.

„Mintea este ucigaşul realului, al adevărului. Mintea distruge dragostea.”...“Când mintea tace, apare noul….” Samael Aun Weor

Dar dacă mintea nu tace, nu poate apărea noul, Adevărul. Mintea ucide iubirea şi ucide Adevărul. Mintea este o carceră, o închisoare. Cei mai nefericiţi oameni sunt marii intelectuali. Mintea nu poate cunoaşte adevărul, ea crede şi se îndoieşte. Dar nu ştie. Noi considerăm că omul este puternic prin mintea lui, dar adevărul este mai dur. Mintea este punctul slab, călcâiul lui Ahile pentru omul modern dominat de minte. Prin minte putem fi convinşi să facem toate ororile din lume, fără să sesizăm contradicţiile. Mintea justifică orice. Aşa că drumul iniţiatic începe cu dominarea minţii (Iisus intră în Ierusalim pe măgar, simbol al minţii dominate. Putem spune acelaşi lucru despre noi?)

„Pentru că, ce este o opinie?... Este o proiecţie a unui concept, cu îndoiala sau teama că un alt lucru este adevărul. Şi un concept? Simplu, un raţionament elaborat şi proiectat de către minte, care poate coincide sau nu cu cutare lucru.” Samael Aun Weor

Este fundamentală această problemă a dominării minţii. O ştia şi Eminescu:

Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i e în doliu:
În zădar el grămădeşte lumea într'un singur semn;
Acel semn ce îl propagă, el în taină nu îl crede,
Adâncit vorbeşte noaptea cu-a lui umbră din părete
– Umbra-şi râde, noaptea tace, mută-i masa cea de lemn

Poezia Memento Mori

Să privim Arborele Sefirotic. Iată cât de jos este mintea în ierarhia Universului. Mai sus este voinţa; apoi este Conştiinţa. Şi mai sus este Spiritul. Dar asta nu înseamnă să ne pronunţăm împotriva intelectului, a minţii. În Gnoză e bun ce e la locul lui şi este rău ce nu este la locul lui… Mintea este utilă aici, în lumea noastră fizică pentru a ne rezolva problemele vieţii de zi cu zi, dar nu să rezolve marile Mistere ale Vieţii şi ale Morţii.

De ce a eşuat Eminescu? Pentru că a încercat să rezolve totul cu mintea lui formidabilă. Or cei mai nefericiţi oameni sunt intelectualii. Eminescu a fost neîmplinit în operă, neîmplinit în iubire, în carieră etc. Mintea lui extraordinară, în loc să fie un atu, un avantaj decisiv, a fost cel mai mare duşman al lui. Nu a avut o viaţă grea, nu a făcut închisoare, nu a răbdat de foame, nu a fost bătut, torturat etc. Tristeţea lui, jalea, nefericirea au fost metafizice. Ceea ce l-a făcut nefericit a fost mintea.

Cauza pentru care nu reuşim să ne dominăm mintea şi, în consecinţă, să medităm, este identificarea cu toate circumstanţele vieţii. În felul acesta consumăm toată energia care ar permite corpului nostru să se conecteze cu Conştiinţa, cu Spiritul şi cu celelalte părţi superioare ale Fiinţei noastre. A nu te identifica este idealul. Detaşarea de tot ce ţine de materie. Ştia Eminescu lucrurile acestea? Da, le ştia. Tragedia lui nu era că nu ştia ce trebuie să facă, ci că nu putea să se relaxeze, să-şi ţină în frâu mintea lui hiperactivă.

Sărman copil — zice bătrânul zeu —
De ce răscoleşti tu toată durerea
Ce sufletul tău tânăr a cuprins?
Nu crede că 'n furtună, în durere,

În arderea unei păduri bătrâne,
În arderea și-amestecul hidos
Al gândurilor unui neferice
E frumusețea. Nu în seninul,
În liniștea adâncă sufletească,
Acolo vei găsi adevărata,
Unica frumusețe...

Poezia Odin și poetul

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Poezia Glossă

O altă temă dragă lui Eminescu este Epoca de Aur. A tânjit după ea cu tot sufletul. Iată un fragment care arată ce intens trăia el Epoca de aur:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr'un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Poezia Venere şi Madonă

Epoca de aur a fost o realitate a omenirii fără păcat. Dar a apărut ispita şi s-a ivit păcatul în lume:

„Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege“	„Când sufletu-mi noaptea veghia în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins cu o haină de umbre şi raze, C'asupră-mi c'un zâmbet aripele - a 'ntins; Dar cum te văzui într'o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. “
*Luceafărul*	*Înger de pază*

Păcatul a dus la adormirea Conştiinţei. Încet, încet lumea a pierdut inocenţa şi a ajuns în epoca de argint, apoi a venit cea de bronz cu graniţe, eroi şi războaie şi acum epoca neagră (numită kaliyuga în Orient) în care totul este în degradare… Fără îndoială, Eminescu conştientiza dureros starea de plâns în care a ajuns omenirea şi suferea teribil pentru că răul nu are leac.

Când Conştiinţa doarme, inevitabil, apare Fantezia, cel mai mare duşman al lumii. Fantezia este nebuna casei. Ea ne fură din realitate, ne împiedică să ne rezolvăm problemele. Când ne deranjează ceva, visăm. Pe stradă, acasă, la serviciu, în maşină…visăm. Şi nu suntem „acasă”. Pentru Eminescu aceasta este singura salvare din „noroiul prozei”:

Las' să dorm... să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,
Căci ş'aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Şi nimic nu-mi foloseşte de-oiu cerca să rămân treaz.

Poezia Memento Mori

Este refuzul declarat al realităţii, evadarea în vis...Era descurajat de neputinţa sa de a schimba ceva. Tragedia lui era că, deşi se considera un geniu, un ales, un profet al deşteptării, el nu putea să îndrepte nimic.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

Poezia Epigonii

Dar care este cauza nefericirii umane? A căderii din starea de graţie în cea actuală? Să pornim pe urmele filosofului din Konigsberg, în descifrarea acestui mister. Forţele negative, distructive, din interior: defectul psihologic, adică 97% din Conştiinţa noastră înghiţită de slăbiciuni, păcate, rea-voinţă etc.

Iar răul atrage răul, prin legea atracţiei: beţivul se simte bine între beţivi, mondenul printre mondeni, desfrânatul printre desfrânaţi etc.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n'ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Poezia Glossă

Cum poţi scăpa de dramele şi tragediile lumii? Distrugând cauza, adică defectul psihologic, nu dominându-l. Eminescu a conştientizat natura străină a demonilor interiori.

Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei… că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plînge, rîde, neputînd s-auză plînsu-şi,
Că o vrea… spre-a se-nţelege în sfîrşit pe sine însuşi,
Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme
Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme.

Poezia Scrisoarea V

Dar nu ştia metoda distrugerii lor, care este cunoscută în esoterism, adică în Gnoză. Mai întâi trebuie să accepţi că defectul există. Apoi, prima etapă, Observarea şi vedem că Eminescu avea un simţ al autoobservării foarte dezvoltat. A doua etapă este Analiza defectului psihologic, cu cele trei componente: analiza intelectuală, reflecţia profundă şi meditaţia asupra defectului. Aici vedem că avea probleme poetul, neputându-se linişti şi medita. Ultima etapă este Rugăciunea la Mama Divină, lucru pe care el îl făcea spontan.

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Poezia Rugăciune

Superbă această rugăciune, perfectă din punct de vedere formal, dar Mama Divină nu este Maria din Nazareth, ci este jumătatea feminină a Dumnezeirii. De remarcat expresia Luceafărul mărilor, care nu este folosită de loc în ortodoxie, dar este foarte frecventă printre iniţiaţi (Stella Maris sau Luceafărul mărilor). Ea apare în toate religiile ca zeitate feminină (Isis, Cibela, Ishtar etc.).

Este de remarcat că Eminescu nu s-a revoltat niciodată contra Fecioarei. Chiar când avea ieşiri demonice, titanice, de revoltat, în faţa Fecioarei devenea blând şi umil. Următoarea poezie-rugăciune este mai personală. Ce cere el? Tinereţe, putere, încredere...şi nu distrugerea defectului psihologic:

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca 'n visul meu ceresc d'odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândirilor mele vină.

Speranţa mea tu n'o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare - asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n'am tărie.

Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele:
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Poezia Răsai asupra mea...

Însă Eminescu era dual, avea „două suflete”. Din aceeaşi perioadă cu aceste rugăciuni este şi poezia aceasta "Bolnav în al meu suflet", cutremurătoare în disperarea ei. Suprasolicitând mintea, centrul intelectual, inevitabil, el lăsa deoparte puterile inimii, ale sufletului care, nehrănit se îmbolnăveşte…

Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,
Cu mintea depravată şi geniul trândav,
Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare
Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare
- Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –
Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic.

Dar vai! nici siguranţa n-o am că mor pe veci.
Şi dacă oare-a morţii mâni palide şi reci,
În loc să sfarme vecinic a vieţii mele normă,
Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?
Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,
La morţi va fi pus iarăşi, de către lumi din cer,
Că cu acelaşi suflet din nou să reapară,
Migraţiei eterne unealta de ocară!?
Nimic, nimic n-ajută - şi nu-i nici o scăpare
Din astă lume-eternă, ce trecătoare pare.
Gonit în timpi şi spaţii, trecând din formă 'n formă,
Eternă fulgerare cu inima diformă,
De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adânc rănită.

Poezia "Bolnav în al meu suflet"

„Deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită, nu e creştină, însă izbucneşte dintr-o sinceritate sfâşietoare.” ( (Zoe Dumitrescu Buşulenga: "Eminescu, între credinţă şi cunoaştere").)

După tot acest excurs, ne putem pune întrebarea: a fost Eminescu un iniţiat? Cu reţinerile de rigoare, putem spune că nu. Cunoaşterea esoterică, dacă nu-ţi poate schimba viaţa, aşa cum e scrisă în cartea destinului, măcar te ajută să treci senin peste toate nefericirile vieţii şi să înveţi, conştient, din orice împrejurare. Din păcate, Eminescu n-a avut parte de ea, deşi a căutat-o cu toată forţa geniului său. Vedem că există multe elemente esoterice în opera lui, dar viaţa poetului nu este aceea a unui Maestru în Mistere. Însă năzuinţa spre Absolut va rămâne cu siguranţă în sufletul lui şi într-una din vieţile viitoare va reuşi să depăşească piedicile şi dificultăţile inerente Drumului către Lumină, către Absolut.

Mihai Eminescu - bust de Lazăr Dubinovschi

Du-te la: MIHAI EMINESCU - Elemente esoterice in opera sa (Partea I-a)

Comentarii (2) add comment

Catalina Radian said:

Va multumesc pentru analiza operei marelui geniu dpv esoteric.
Am asteptat o viata, sa citesc "ceva" atat de frumos argumentat si elaborat.

Cu deosebita consideratie, Radian Catalina

February 02, 2014

@dy said:

Este SINGURUL articol de acest gen pe internet in acest moment.Respect maxim autorului!
Totusi , exista greseli , chiar gafe:
1. A NU SE CONFUNDA AUTORUL (EMINESCU) CU PERSONAJUL (DIONIS)
2.MINTEA NU (MAI) TREBUIE CONDAMNATA PT. CA ALATURI DE SPIRIT SI SUFLET COMPUNE TRIADA DIVINA (A SE CITI CORRADO MALANGA SI ALTII)
3.alte greseli mai mici :)

February 19, 2015