Finalitatea Gnozei: Autocunoaşterea

Este rolul gnosticismului acela de a da o adevărată identitate animică sau spirituală creaturii umane; deoarece aceasta din urmă, dacă o analizăm în profunzime, a devenit începând cu căderea angelică un mănunchi de entităţi şi atitudini capricioase care se luptă în mod constant între ele şi care nu au nici un fel de obiectivitate şi aspiraţie superioară. Folosind cuvintele lui Samael Aun Weor:

În numele Adevărului, declar solemn că Fiinţa este singura Existenţă Reală, în a cărei lumină inefabilă şi teribil de divină, acestea pe care le numim Eu, Ego, eu însumi, sine însuşi, nu sunt decât nişte tenebre exterioare, plânset şi scrâşnet de dinţi.

Eul, Egoul, este constituit din sumele şi diferenţele elementelor subiective, inumane, bestiale, care incontestabil au un început şi un sfârşit.

Să asimilăm natura Fiinţei implică, pentru cine doreşte aceasta, o autoanihilare a defectelor sale, ca muncă preliminară.

În această muncă sinceră şi voluntară (denumită de către părinţii creştinismului timpuriu “lepădare de sine”) devotul este asistat de către Pneuma sa (Spiritul), întrucât crearea Sufletului este rezultatul unei forţe centripete (disciplina riguroasă a aspirantului şi loialitatea sa doctrinară) şi a unei forţe centrifuge (dinamismul revelator al Fiinţei care caută să dezvolte Auto-gnoza prin intermediul experienţei umane).

Instrumentul care împărtăşeşte această experienţă este numit, în aceste studii, «Conştiinţa». Din nefericire, aceasta, deşi păstrează încă în străfundurile sale comoara iniţială a Cunoaşterii ultradivine, este în aceste momente prizoniera diverselor elemente psihologice inferioare cărora li se atribuie numele de «Agregate psihologice indezirabile», după cum sunt denumite şi în multe doctrine orientale.

Dizolvând Eul, Esenţa sau Conştiinţa se trezeşte, se iluminează, se eliberează, şi atunci, drept consecinţă sau ca un corolar, apare Autocunoaşterea, Auto-gnoza.

În mod evident, această dezvăluire extraordinară ne invită să murim în noi înşine pentru ca Fiinţa să se manifeste în interiorul nostru.

Este vorba despre o moarte metaforică, echivalentă cu eliminarea definitivă a ceea ce este inferior în interiorul uman.

Fiinţa, ca forţă liberă, purtând în natura sa Omniscienţa, este capabilă să exercite control asupra creaţiei, asupra naturii şi elementelor sale componente, şi astfel asupra întregului cosmos; în acelaşi timp ea cunoaşte resortul secret al existenţei şi diferitele mutaţii care au avut loc în scenariul Cosmogenezei şi Antropogenezei.

Astfel, când posedăm Fiinţa, posedăm în plus şi atributele sale şi aceasta este ceea ce am văzut de multe ori la magii autentici ca şi Iisus, Moise, Zoroastru, Hermes Trismegistul, Quetzalcoatl etc. Ei au fost personaje în care s-a manifestat, de fiecare dată când a fost necesar, o voinţă supraumană capabilă să dezlănţuie cele mai neaşteptate fenomene metafizice sau paranormale.

Incontestabil, doar prin intermediul unei profunde «dorinţe de a fi», putem dobândi această putere misterioasă care există în stare latentă în ascunzişurile noastre intime cele mai profunde şi pe care Gnoza o denumeşte Fiinţa Reală.

Este lamentabil că anumiţi autori, neinformaţi sau de rea credinţă, au asociat GNOSTICISMUL cu tendinţe eretice şi anticreştine. Acest lucru este absurd, având în vedere că primii Părinţi ai Bisericii recunosc că au avut în Gnoză cel mai mare sprijin al lor. Să ne amintim că însuşi Iisus a avut legături cu casta Esenienilor, ale căror manifestări Gnostice sunt recunoscute universal. Marele mistic Sf. Augustin s-a declarat, din punct de vedere teologic ca fiind Gnostic.

Din păcate, s-a observant de asemenea, că de-a lungul istoriei multe societăţi, la adăpostul cuvântului Gnoză, au arătat doctrine care sunt de fapt foarte îndepărtate de ceea ce înseamnă cu adevărat Gnosticismul. Dar, pe de altă parte, însuşi Serge Hutin afirma: «Au fost acuzaţi Catarii şi Templierii că s-au dedat sodomiei; aceste acuzaţii sunt false, astfel de obiceiuri au fost practicate de secte mai obscure».

Concepţiile mistico-filozofice ale gnosticilor cu privire la Dumnezeu şi creaţie, în general foarte criticate de organizaţiile religioase dogmatice, au rădăcini ontologice transcendentale care explică într-un mod mai potrivit natura Divinului.

Virtutea Gnozei constă în faptul că fiind o cunoaştere cognitivă, care merge în miezul lucrurilor, poate să cerceteze adevărata natură a creaţiei şi a autorului său. Gnosticismul ca sistem doctrinar nu investighează doar pe calea dialecticii, ci prin metode practice poate ajunge la înţelegerea acestui Tot prin intermediul experienţei mistice directe. Aceasta i-a permis părintelui gnosticismului contemporan Samael Aun Weor să afirme:

Concepţia artificială a unui Iehova antropomorf, exclusivist, independent de propria sa operă, aşezat acolo sus pe un tron de despotism şi tiranie, lansând fulgere şi tunete împotriva acestui trist furnicar uman, este rezultatul ignoranţei, pur şi simplu idolatrie intelectuală.

Această concepţie eronată a Adevărului, din nefericire, a pus stăpânire atât pe filozoful occidental cât şi pe religiosul afiliat oricărei secte lipsită complet de elementele gnostice.

Ceea ce gnosticii tuturor timpurilor au respins nu este Dumnezeul necunoscut, Unul şi întotdeauna prezent în natură, sau în natura „in abscondito”, ci Dumnezeul dogmei ortodoxe, înspăimântătoarea zeitate răzbunătoare a legii talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte).

Antropologii gnostici, în loc să râdă cu scepticism – ca antropologii profani – în faţa reprezentărilor Zeilor şi Zeiţelor din diversele panteoane aztece, mayaşe, olmece, toltece, incaşe, chibchaşe, druidice, egiptene, hinduse, caldeene, feniciene, mesopotamiene, persane, romane, tibetane etc. se prosternează la picioarele acestor Divinităţi. Pentru că în ele recunoaştem pe Elohim Creator al Universului.

Gnosticii antici spuneau că o persoană care nu se află pe drumul spiritual trăieşte în deficienţă (contrariul satisfacţiei), şi deficienţa constă în ignoranţă:

Precum ignoranţa cuiva, când ajunge să aibă cunoaştere, ignoranţa sa se evaporă singură; în acelaşi fel obscuritatea dispare când apare lumina, de asemenea deficienţa se evaporă cu satisfacţia. Ignoranţa unei persoane este de asemenea o formă de autodistrugere.

După Dialogul Salvatorului, oricine nu înţelege elementele universului sau ale lui însuşi, este destinat anihilării:

Dacă o persoană nu înţelege cum s-a născut focul, va fi ars de el, pentru că nu-i cunoaşte rădăcina. Dacă o persoană nu înţelege mai întâi apa, nu ştie nimic. Dacă o persoană nu înţelege cum s-a născut vântul care suflă, va fi luat de el. Dacă o persoană nu înţelege cum s-a născut corpul pe care îl poartă, va pieri cu el. Oricine nu înţelege cum a venit, nu va înţelege cum va pleca.

Cum sau unde trebuie să se caute cunoaşterea de sine însuşi? Mulţi gnostici împărtăşesc cuvintele care se atribuie lui Iisus în Evanghelia lui Toma:

Dacă scoţi ceea ce este înăuntrul tău, ceea ce scoţi te va salva. Dacă nu scoţi ceea ce este înăuntrul tău, ceea ce nu scoţi te va distruge.

Acei gnostici recunoşteau că în căutarea Gnozei persoana este aşezată într-un proces solitar, dificil, căci o persoană luptă împotriva rezistenţei interne. Această rezistenţă o caracterizau ca şi dorinţa de a dormi sau de a se îmbăta, adică de a rămâne inconştient. De aceea Iisus (care în altă parte spune: “Eu sunt cunoaşterea Adevărului“) declară că atunci când a venit în lume (Evanghelia lui Toma):

I-am găsit pe toţi beţi, nu am găsit pe nici unul din ei însetat. Şi sufletul meu s-a întristat pentru fiii oamenilor, pentru că sunt orbi în inimile lor şi nu văd; căci goi au venit în lume şi goi pretind să plece din această lume. Dar pe moment sunt beţi.

Acela care caută continuă să caute până găseşte. Când găseşte, se va tulbura. Când se tulbură, va rămâne uimit, şi va stăpâni peste toate lucrurile.

Căutarea conştiinţei cosmice de către fiinţa umană, îşi găsesc referire teologică de asemenea şi în citatele Dr. Serge Hutin, în tratatul său intitulat “Gnosticii”, şi într-un mod particular în următoarele extrase din această operă:

Gnoza este cunoaşterea drumului spre înalt şi a mijloacelor folosite pentru a-l urma. Dar omul poate ajunge la ea doar dacă observă că el însuşi este, în miniatură, lumea întreagă; omul este un microcosmos unde apar toate puterile şi substanţele macrocosmosului; se compune din materie, dar conţine de asemenea Logosul, Spiritul divin viu care stăpâneşte peste toate regiunile superioare ale Cosmosului.

Gnosticul este întotdeauna un om care doreşte să scape de fatalitatea lumii pământene şi să recupereze condiţia luminoasă pe care a posedat-o înainte de cădere.

Fără discuţie că tot acest periplu al sufletului căutând propria sa lumină originară este o constantă a textelor gnostice primitive. Însăşi Gnoza arhaică a afirmat întotdeauna că odată obţinută Auto-gnoza, sau salvarea intimă, fiinţa umană intră într-o castă angelică sau divină.

Există multe aspectele pe care Gnoza tuturor timpurilor vine să le clarifice în materie de teologie, ea fiind fântâna supremă din care ne putem adăpa când ne este sete de cunoaşterea integrală. Adesea ne-am obişnuit să acceptăm opinii dogmatice despre teme atât de controversate şi interesante, ca de exemplu: Care este adevărata natură a lui Dumnezeu? Care este calea pentru a ajunge să experimentăm uniunea noastră cu divinitatea? Există într-adevăr posibilitatea de a obţine faimoasa iluminare la care au aspirat toţi creştinii primitivi, misticii şi asceţii medievali şi, în general, toţi aceia care au năzuit cu adevărat să găsească cunoaşterea supremă?

Să se înţeleagă prin “Fiinţă” partea inteligentă şi cea mai profundă care există în străfundul oricărei creaturi umane. Gnoza oferă Fiinţei elementele care îi permit să se manifeste şi să conducă omul spre divin. Totuşi, Fiinţa are un obstacol pe care este necesar să îl elimine, pentru a-i permite manifestarea sa în noi. Acest obstacol este Eul Psihologic al speciei umane, suma de defecte, de aspecte infraumane interioare, care în diferitele timpuri şi religii a primit alte nume: Satana, Ego sau Ego Inferior, Demon, Agregate Psihologice, Entităţi Nedorite etc.

Esenţa, Conştiinţa, captivă în psihicul uman între diferitele elemente care constituie Egoul, din păcate se procesează dureros în virtutea propriei sale condiţionări, şi astfel cauzează suferinţă. A se cunoaşte cu adevărat pe sine însuşi înseamnă să fi obţinut identificarea cu propria Fiinţă divină.

Fără îndoială, această dezvăluire extraordinară ne invită să murim în noi înşine (psihologic vorbind) pentru ca Fiinţa să se manifeste în noi. Din contră, să continuăm ca şi “Eu/Ego” înăuntrul Conştiinţei adormite semnifică să ne autocondamnăm la propriile infernuri interioare şi, de fapt, să ne resemnăm să ne pierdem sufletul.

Această Moarte, de care ne vorbeşte Gnosticismul, este o schimbare psihologică profundă care trebuie să se proceseze în mod lent în ţara psihologică a fiecărei persoane care aspiră la cunoaşterea eliberatoare. Această schimbare nu se realizează într-un mod dezordonat, nici capricios, ci metodic şi didactic, cu uneltele unei Psihologii Revolutionare, care în acest scop oferă umanităţii corpul doctrinar Gnostic. Gnoza nu pretinde reîntoarcerea la un ascetism de mănăstire şi renunţarea la viaţă, cu traumele de rigoare. Ci propune trăirea vieţii într-un mod corect, în deplin acord cu principiile de viaţă superioare, păstrând vie aspiraţia de a se apropia prin gândurile, emoţiile şi acţiunile sale de Divinitate.

Psihologia Gnostică este vechea Filocalie a egiptenilor şi a vedelor hinduse, şi ea însăşi cunoaşte profund modul de a învăţa fiinţa umană forma corectă de a controla cele cinci funcţionalisme ale corpului uman, şi anume: intelectual, emoţional, motor, instinctiv şi sexual.

Este oare traumatizant să facem ordine în funcţionalismele fiinţei umane? Sau este mai bine să continuăm să fim sclavii emoţiilor inferioare, gândurilor negative, mişcărilor incoerente, instinctelor sălbatice şi unei sexualităţi lipsite de control?

Acest A MURI pentru A NAŞTE manifestări de viaţă (morală, spirituală şi psihică), este spus de Iisus lui Nicodim: «În adevăr, în adevăr îţi spun, că dacă nu te naşti din nou nu vei putea vedea Împărăţia Cerurilor».

Să se înţeleagă prin Ceruri, în acest caz, nu spaţiul celest care ne învăluie, ci «Cerurile de Conştiinţă», dimensiunile subtile ale naturii confirmate ştiinţific de Einstein şi de Hinton în teoria lor despre lumile paralele.

Toate acestea au nevoie să fie provocate în om şi pentru aceasta Samael Aun Weor declara următoarele:

Dorinţa, fornicarea, voinţa de a se remarca, dă naştere la nenorociri şi dezordine, produc o operă adulterată care, incontestabil, rămâne în afara sferei divinale, deşi în ea rămâne închisă Esenţa, BUDDHATA, materialul psihic al creaturii umane.

Căderea omului în degenerare este fundamentul Teologiei tuturor popoarelor antice.

După Filolau, pitagoricul (sec. V î.C), filozofii antici spuneau că materialul psihic, Esenţa, se găsea închisă în Eu ca într-un mormânt, drept pedeapsă pentru vreun păcat:

Platon mărturiseşte la fel, că astfel era şi doctrina orficilor, şi el însuşi o profesa.

Dorinţa de a se distinge ca EGO cauzează întotdeauna dezordinea şi căderea oricărei rebeliuni angelice.

Este evidentă slăbiciunea şi neputinţa deconcertantă a sărmanului „mamifer intelectual“, în mod greşit numit om, de a se ridica din noroiul pământului fără ajutorul divinităţii.

Gnoza afirmă că numai Suflul divin ne poate reîncorpora în Adevăr; însă voinţa şi efortul personal sunt indispensabile – orice ridicare din condiţia actuală este posibilă doar pe baza unor munci personale conştiente (asupra noastră înşine) şi suferinţe voluntare cauzate de munca de auto-transformare (cu ajutorul psihanalizei intime).

Două stări psihologice se deschid în faţa gnosticului:

1. Cea a Fiinţei, transparentă, cristalină, impersonală, reală şi adevărată;
2. Cea a Eului/Egoului, sumă de agregate psihice personificând defectele, a căror singură raţiune de a exista este ignoranţa

Gnoza afirma ca “Eu superior” şi “Eu inferior” sunt de fapt doar două părţi ale aceluiaşi lucru, aspecte distincte ale lui “eu însumi” perceput ca si entitate separata de restul creatiei, si de aceea reprezentind variate faţete a ceea ce e infernal. Eul este un nod fatal pe care trebuie să-l desfacem.

Divinul care locuieşte în profunzimea sufletului, autentica şi legitima facultate cunoscătoare, anihilează Egoul şi absoarbe în „PURUSHA“ sa Esenţa, şi în iluminare totală o salvează. Aceasta este tema lui „SALVATOR SALVANDUS“.

Ziua în care vom reuşi să ne reconciliem cu „HALITUS DIVINALIS“, acea zi va fi aurora nemuritoare şi vom fi purificaţi cum se cuvine pentru a o putea saluta. Când aceasta se va întâmpla, îl vom putea acompania pe înţeleptul rege Solomon, exclamând împreună cu el:

Binecuvântat este cel care atinge Înţelepciunea şi dobândeşte inteligenţa. Pentru că achiziţia sa este mai bună decât argintul şi mai de folos decât aurul. Este mai preţioasă decât perlele şi nu există comoară care să o egaleze.

Poartă în mâna sa dreaptă longevitatea şi în cea stângă bogăţia şi onorurile. Din gura sa izvorăşte justiţia şi poartă pe limbă legea şi mila. Drumurile sale sunt drumuri desfătătoare şi toate cărările sale sunt pace. Este arborele vieţii pentru cel care o dobândeşte; cel care o îmbrăţişează este binecuvântat.

Cu înţelepciunea a sprijinit Jehova pământul; cu inteligenţa a consolidat cerurile.

Autocunoaşterea

Comentarii (0)

Nume

Email

Comentariu

Trimiteţi comentariu