Gnoza: Cunoaşterea Salvatoare

Cuvântul grecesc gnôsis înseamnă “cunoaştere”. Dar în literatura gnostică nu este în nici un caz vorba de o ştiinţă oarecare. Gnoza este o cunoaştere de mare valoare.

 

Puţini pot poseda această cunoaştere; unul dintr-o mie, doi din zece mii.

 

Simon Magul începe astfel marea sa "Revelaţie" (Apophasis):

 

Aceasta este ceea ce se exprimă în Revelaţia Cuvântului şi a Numelui , care provine de la Gândire si de la Marea Putere Infinită; de aceea va rămâne sigilată, ascunsă şi conservată în locaşul în care îşi are fundamentele rădăcina a Tot ceea ce existǎ.

 

Gnoza, posesia iniţiaţilor, se opune vulgarei pistis (credinţe) a simplilor credincioşi. Nu este o “cunoaştere” propriu zisă, ci mai degrabă o revelaţie secretă şi misterioasă. Sectele gnostice susţin cǎ posedǎ cărţi de origine alogenă, adică de origine exterioară şi superioară lumii în care ne zbatem. Astfel de cărţi sunt atribuite unor personaje faimoase, adevăraţi trimişi divini.Iatǎ aici, ca exemplu, ceea ce se afirmă în mod explicit în  Cartea Sacră a Marelui Spirit  Invizibil, una din operele folosite de secta sethienilor:

 

"Aceasta este cartea scrisă de marele Seth (unul din fiii lui Adam). A fost depozitată în munţii înalţi deasupra cărora soarele nu ajunge şi nici nu va ajunge vreodatǎ. Din timpurile profeţilor, ale apostolilor şi ale predicatorilor, nici măcar numele său nu a sălăşluit şi niciodată nu a putut sălăşlui în inimi. Nimeni nu l-a auzit niciodată. Această carte a fost scrisă de marele Seth la o sută treizeci de ani; a depozitat-o pe muntele numit Charax, pentru a se manifesta în timpurile şi în clipele finale”.

 

Toţi gnosticii creştini susţin că au moştenit pe căi misterioase învăţăturile secrete predate de Iisus discipolilor săi: Basilide, de exemplu, susţinea cǎ a primit de la Matei doctrinele ezoterice revelate acestuia de către Mântuitor.  Sectanţii gnostici au făcut să circule multe Evanghelii apocrife: Evanghelia Egiptenilor, Evanghelia după Maria, Apocriful (în sensul literal al cuvântului grecesc: “Carte secretă”) lui Ioan, etc. Gnoza  implică transmiterea de învăţături secrete, de “mistere” rezervate unui mic număr de “iniţiaţi”, “generaţiei cu o credinţă de nezdruncinat”.

 

Prin ce se distinge de celelalte doctrine teozofice sau oculte? "Se numeşte sau se poate numi gnosticism –de asemenea gnoză- orice doctrină sau atitudine religioasă bazată pe obţinerea salvării prin cunoaştere”. Gnoza exprimă mereu o necesitate individuală de salvare, de eliberare:

 

"...gnoza -scrie Puech- este o experienţă sau se referă la o eventuală experienţă interioară, destinată să se convertească într-o stare inadmisibilă (în latină: inamissibilis, care nu se poate pierde"), prin intermediul căreia, în decursul unei iluminări care este regenerare şi divinizare, omul îşi recuperează adevărul său, îşi reaminteşte şi obţine din nou conştiinţă de el însuşi, adică ajunge să cunoască simultan natura  şi originea sa autentică;  prin intermediul acestei experienţe se cunoaşte sau se recunoaşte în Dumnezeu, îl cunoaşte pe Dumnezeu şi apare faţă de sine ca emanat de la Dumnezeu şi înstrăinat de lume, obţinând astfel, odată cu posesia “Eului” său şi a adevăratei sale condiţii, explicaţia destinului său şi certitudinea definitivă a salvării sale, salvare pe deplin meritatǎ pentru toată eternitatea.

 

Teodot, un discipol de-a lui Valentin, ne spune că a poseda gnoza este a şti "ce am fost şi ce am ajuns să fim; unde ne aflǎm; unde am fost aruncaţi; încotro mergem şi de unde ne vine răscumpărarea; care este naşterea şi care învierea”.

 

Gnoza răspunde întotdeauna unei suferinţe subiective a individului, obsesionat de marile enigme metafizice. Pistis Sophia ("Credinţă şi Înţelepciune"), cea mai celebră dintre operele gnostice în limba coptă, conţine o lungă enumerare de cunoştinţe de care beneficiază sufletele alese: De ce au fost create lumina şi tenebrele, haosul, comorile luminii, cei răi, cei buni, emanaţiile de lumină, păcatul, botezul, mânia, blasfemia, insulta, adulterul, puritatea, mândria, chicoteala, clevetirea, obedienţa şi umilinţa, bogăţia, sclavia; de ce există reptilele, animalele sălbatice, vitele, pietrele preţioase, aurul, argintul, plantele, apele, occidentul şi orientul, stelele, etc. Adică, odată cu revelarea misterului care înconjoară originea şi destinul său, gnoza îi permite omului să înţeleagă sensul tuturor lucrurilor.

 

O astfel de  "cunoaştere", o  asemenea  “iluminare” îl converteşte pe beneficiarul său într-o fiinţă onoratǎ.

 

Prin urmare, omul este o fiinţă vie divină, care nu trebuie comparată cu celelalte fiinţe vii terestre, ci cu cei care trăiesc sus, în ceruri, şi care se numesc zei. Sau mai bine spus, dacă este necesar a îndrǎzni a spune adevărul, omul cu adevărat om se găseşte chiar deasupra acestor zei, sau există cel puţin o egalitate de puteri între unii şi alţii.

 

Într-adevăr, nici unul din zeii celeşti nu va abandona frontiera cerului, nici nu va coborî pe pământ; dar omul se ridică până la cer, îl măsoară şi îl cunoaşte de la o extremă la cealaltă; captează totul cu exactitate şi uimire supremă, nu are nevoie nici măcar să părăsească pământul pentru a fi în cer: pânǎ atât de departe se întinde puterea lui.

 

Este cunoscut faimosul pasaj al Sfântului Pavel, frecvent citat de esoterismul creştin:

 

 

Mulţumită iluminării de care a beneficiat, gnosticul se foloseşte de suferinţa însǎşi pentru a obţine cunoaşterea definitvă.

 

Cu adevǎrat este amarǎ -ne spune Simon- apa pe care o întâlnim după Marea Roşie (Simon interpretează un verset din Exod): pentru că ea este drumul care conduce la cunoaşterea vieţii, drum care poartǎ prin mari dificultăţi şi amǎrăciuni. Dar transformată de Moise, adică de Verb, această apă amară devine dulce.

 

Gnoza –simbolizată de focul iluminator şi generator- smulge sufletul celui ales din “somnul” dens în care a fost aruncat: de acolo utilizarea de metode de instruire spiritualǎ destinate să genereze stări speciale de conştiinţă şi de supraconştiinţă. Fǎrǎ îndoialǎ  cǎ, odată ce a fost realizată, ea constituie o cunoaştere totală, imediată,  pe care individul o posedă în întregime sau care îi lipseşte cu desǎvârşire; este “cunoaşterea” în ea însăşi, absolută, care cuprinde Omul, Cosmosul şi Divinitatea. Şi doar prin intermediul aceste cunoaşteri –şi nu prin intermediul credinţei sau a operelor scrise- omul poate fi salvat: Indiferent de caracteristicile gnosticismului ca şi filosofie religioasă, gnoza s-a definit prin această poziţie generală, şi de asemenea prin atitudinea existenţială de la care provine; este tocmai prin condiţia sa de experienţǎ trǎitǎ modul prin care gnoza îşi manifestǎ adevǎrata sa originalitate.

 

În mod paradoxal, la unii gnostici creştini se semnalează dorinţa de a cunoaşte originea răului:  într- una din versiunile mitului Sophiei, greşeala acestei “înţelepciuni” a constat în dorinţa de a vrea să contemple Divinitatea nepǎtrunsǎ; o altă entitate mitico-metafizică, Horos, “Limita”, va da Sophiei conştiinţă de limitele naturii sale. Basilide vesteşte apariţia finalǎ a “marii ignoranţe”, care va avea putere asupra tuturor fiinţelor existente, fiinţe care nu vor mai încerca să cunoască ceea ce le depăşeşte: “Sunt nemuritoare toate fiinţele care rămân în locul ce le corespunde”. Dar această atitudine apare în mod complet excepţional în gnosticism.  

 

Gnosticul se salvează prin intermediul cunoaşterii; dar de ce anume trebuie salvat? Această întrebare ne cere să studiem atitudinea gnosticului faţă de corpul său, de lumea vizibilă şi de existenţa sensibilă în general.