Izvoarele Kabalei

VOPUS | Gnoză

Cabala şi crearea omului

Izvoarele Kabalei

Scris de Editor VOPUS

KABALA - Etimologie şi Accepţiuni

Cuvântul „kabala” poate proveni, după anumiţi cercetători, din ebraică: „QUEBIL” sau din caldeeană: „KABBALAH”.

Dacă îl considerăm de provenienţă iudaică atunci se referă în principal la aspectul în care a ajuns să fie acceptat în Europa Medievală: INTERPRETARE, dar dacă cuvântul provine din Caldeeană atunci Kabala se defineşte ca o ŞTIINŢĂ MAGICĂ sau o ŞTIINŢĂ A MAGIEI.

Referindu-ne la accepţiunea de INTERPRETARE apare natural intrebarea: Interpretare a ce? În Gnoză, prin analizele kabalistice putem să studiem orice text din orice curent religios, pentru că toate religiile sunt făcute printr-un etalon de măsură, care este Kabala. După cum se poate observa, în toate textele religioase, se vorbeşte de simboluri, de cuvinte magice, de numere şi toate acestea se încadrează în diferitele curente ale Kabalei. Este adevărat că în timpul Evului Mediu mulţi dintre rabinii evrei au fost esoterişti şi atunci ei erau consideraţi cei mai capabili de a interpreta pasajele obscure din cărţile cele mai dificil de interpretat, mai ales din Vechiul Testament. Tot ceea ce ţine de Deuteronom, Levitic, Geneza, Exod, Numeri toate aceste capitole, oamenii le interpretează ad literam şi dacă le interpretează aşa, nu au nicio semnificaţie.

Abordând accepţiunea de ŞTIINŢĂ A MAGIEI, vorbim despre o colecţie de învăţături ezoterice şi practici mistice, incluzând nume sacre, invocaţii, numerologie, elemente ceromoniale si magice.

Ambele rădăcini aduse în discuţie au aceeaşi traducere, semnificând TRADIŢIE. Se ştie că Biblia are pasaje obscure care necesită o interpretare, o clarificare; această interpretare, în cadrul bisericii, face parte din TRADIŢIE.

Conform tradiţiei Kabaliste, invăţăturile erau transmise prin viu grai de Patriarhii evrei, Profeţi şi Înţelepţi (Avot în ebraică) cu eventualitatea ca ulterior să fie întreţesute în scrierile şi cultura religioasă ebraică. Din acest punct de vedere, kabala era, în jurul secolului X î.Hr., o învăţătura deschisă, practicată de peste un million de persoane în vechiul Israel, deşi există puţine dovezi istorice obiective care să spijine această teză. Cuceririle străine au împins conducerea spirituală ebraică a timpului, Sinedriul (Sanhedrin), să ascundă această cunoaştere şi să o facă secretă, temându-se că ar putea fi folosită în mod greşit dacă nu ar ajunge pe mâini bune. Liderii Sinedriului erau de asemenea îngrijoraţi că practicarea Kabalei de către evreii deportaţi în urma cuceririlor (diaspora), nesupravegheată şi neghidată de către maeştri, ar putea să-l ducă pe practicant pe căi interzise şi la o practică greşită. Ca rezultat, Kabala a devenit secretă, interzisă şi ezoterică pentru Iudaism timp de două milenii şi jumătate.

Observăm astfel cele două sfere ale Tezaurului Credinţei Ebraice: învăţătura scrisă (în special texele asociate cu Biblia Ebraică – parte din Vechiul Testament al Bibliei Creştine) şi tradiţia orală (învăţătura Kabalistă).

KABALA - Izvoare Scrise

Două cărţi au fost mentorii Kabaliştilor: SEPHER YETZIRAH şi SEPHER HA ZOHAR. Prima este numită: CARTEA CREAŢIEI, a doua este numită: CARTEA SPLENDORILOR. Se presupune că ar fi fost scrise în jurul secolelor XII şi XIII, dar culeg tradiţii care îşi au rădăcina într-o altă carte, mai veche, numită MISHNA.

MISHNA

Este o codificare care se sprijină pe legea scrisă, orală şi pe tradiţia sau deciziile şcolilor iudaice. Este prima compilaţie care s-a făcut din toată tradiţia evreiască. Scrisă in Neoebraică, se consideră că a fost realizată in primele secole ale erei noastre, dar evident facând referiri la tradiţii evreieşti de dinainte de Cristos. Există trei variante ale ei: MISHNA TALMUD-ului din Babilonia, cea a TALMUD-ului din Ierusalim şi MISHNA LIBERĂ. Însă conţinutul celor trei este acelaşi.

A fost redactată prima dată în jurul anul 200 e.n. de către rabinul Yehudah Ha-Nasi (Preşedintele Iuda). Este considerată prima lucrare importantă a Iudaismului Rabinic şi este o sursă majoră de texte religioase rabinice.

În credinţa tradiţională ebraică, Legea orală (Torah Orală) era o tradiţie nescrisă care fusese dată de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, care lămurea partea scrisă din Lege (Torah), dar care nu era încorporată în textul său.

MISHNA actuală se divide în şase ordine (Sedarim) fiecare cuprinzând între 7 şi 12 trate, în total şaizecişitrei de tratate (Masechtot), acestea se împart la rândul lor în 524 de capitole (Perakim) şi acestea în paragrafe doctrinare sau versete (Mishnayot).

Cuvântul mishnah (plural: mishnayot) poate de asemnea să indice un sigur paragraf al operei în sine, adică cea mai mică structură din MISHNA. Astfel, un număr de mishnayot alcătuiesc un perek (capitol), un număr de perakim (capitole) compun un masechet (tratat), iar un număr de masechtot (tratate) formează un seder (ordin); termenul Shas (un acronim pentru Shisha Sedarim – „cele şase ordine”) poate referi întreaga MISHNA.

Cele şase ordine sunt după cum urmează:

1. Primul Ordin: Zeraim („Seminţe”) 11 tratate. Se ocupă cu legi agricole şi rugaciuni;
2. Al doilea Ordin: Moed („Festival”) 12 tratate. Acesta aparţine legilor Sabatului şi Festivalurilor;
3. Al treilea Ordin: Nashim („Femeie”) 7 tratate. În legătură cu căsătoria şi divorţul;
4. Al patrulea Ordin: Nezikin („Stricăciuni”) 10 tratate. Se ocupă cu legea civilă şi penală;
5. Al cincelea Ordin: Kadoshim („Lucruri Sfinte”) 11 tratate. Acesta vorbeşte despre sacrificări ritualistice, despre Templu şi legi legate de dietă;
6. Al şaselea Ordin: Tohorot („Purităţi”) 12 trate. Acesta aparţine legilor purităţii şi impurităţii, incluzând lucruri despre impuritatea morţilor, legi despre ritualul purităţii pentru preoţi (cohanim), legile „purităţii familiei” (legi menstruale şi sexuale) şi altele.

În fiecare ordin (cu excepţia Zeraim-ului) tratatele sunt aranjate de la cel mai mare la cel mai mic, în funcţie de numărul de capitole.

GEMARA

Începând de la suprimarea Patriarhatului din Tiberiade, între secolele I şi II e.n., şcolile rabinice au început să se închidă, rezultând o mutare a elitei spirituale ebraice şi a tradiţiei rabinice spre zona Mesopotamiei. La finalul secolului II au început să dobândească înaltă elevare şi autoritate şcolile mistice din Sura şi Pumbedita (Babilonia). Şcolile Mesopotamiene au cerut pentru ele întrega autoritate doctrinară şi juridică. Conducătorii acestor şcoli erau numiţi Gaonimi.

Discipolii veneau din toate părţile pentru a-i asculta timp de câteva luni pe Rabini, care făceau comentarii în special despre MISHNA. Compilarea tuturor acestor comentarii despre MISHNA a fost denumită GEMARA, fiind considerată complementul MISHNEI şi rezultatul muncii maeştrilor din Tiberiade şi din Babilonia.

În GEMARA sunt comentarii juridice, subiecte ritualistice şi liturgice. Acestea din urmă cuprindeau tot felul de teme: reţete medicale (simbolice), geografie, istorie, legende (iniţiatice), fabule, ghicitori, enigme, exemple, anecdote, experimente etc. În definitiv, se face gală de o mare subtilitate ezoterică. De asemenea, Astronomia, în special în aplicaţiile ei cronologice şi calendaristice, avea o mare importanţă în aceste studii şi discuţii.

TORAH

Este Legea şi desemnează cele cinci cărţi ale lui Moise sau Pentateuhul (penta=cinci, teuho=text), iar prin extensie întregul ansamblu al Bibliei Iudaice.

Etimologic pare să indice un răspuns divin; în general şi dat fiind că răspunsurile divine erau comunicate prin preoţi, ajunge să însemne instruire preoţească.

Deşi TORAH-ul conţine legislaţie, a-l traduce simplu prin „Lege” înseamnă a-l minimiza. Cel mai bun echivalent ar fi „instruire” sau „revelare” (a lui Dumnezeu). I se dă numele de SEPHER TORAH exemplarului din pergament care conţine Pentateuhul. Acesta este copiat de mână de scribi titraţi care au o deosebită grijă la grafie şi este utilizat în Sinagogi, în special în reuniunile liturgice de Sâmbăta (Sabatul). Dacă la redactare un singur caracter este greşit se aruncă întreg pergamentul, iar terminarea copierii unui exemplar este sărbătorită şi considerată un eveniment deosebit.

TALMUD

Unirea MISHNEI cu GEMARA formează ceea ce este cunoscut ca TALMUD. Acesta este corpul de doctrină sau codul Sinagogii care se explică şi se completează prin intermediul TORAH-ului, ajungând chiar să-l înlocuiască. Pentru iudeii autentici, adevăratul sens al TORAH-ului, cel puţin în partea ritualistică, este conţinut în TALMUD. Este rodul a cinci secole de Învăţătură Rabinică în şcolile din Palestina şi Babilonia.

Este o operă de profesori şi doctori (în învăţătura rabinică). Se încearcă să se înveţe şi să se arate doctrina tradiţională şi nu să se construiască o nouă doctrină, chiar dacă rezultatul îl putem considera ca fiind o doctrină mai complexă. Limba utilizată la redactarea generală este ebraica şi aramaica mai mult sau mai puţin evoluată.

TALMUD-ul este codul inefabil şi pastrătorul întregului adevăr al Iudaismului Rabinic. Opera talmudică este completată de câteva scurte opere de comentarii biblice organizate în tratate independente cu un caracter religios distinct.

TALMUD YERUSHALMI (TALMUD-UL DIN IERUSALIM)

Pagina din Talmudul din Ierusalim - Izvoarele Kabalei, Kabala

A fost pregatit în centrele palestiniene din Seforis, Tiberiade şi Cezarea. Este scris in ebraică şi anumite părţi într-o aramaică asemănătoare cu cea din cărţile lui Daniel şi Ezra. Autorul lui este Rabinul Yohanan (199-279) conducătorul academiei din Tiberiade. Cu toate acestea, redactarea definitivă s-a realizat în secolul IV.

TALMUD BAVLI (TALMUD-UL DIN BABILONIA)

Conţine învăţăturile date în Sura, Pumbedita şi Nehardea în Babilonia. Este scris de asemenea în ebraică şi aramaică apropiată de siriacă. L-a redactat aproape în întregime rabinul Asi, a fost terminat în 499 de Ravina şi completat la începutul secolului VI de cei numiţi Saboraim (opinanţi).

O copie (aproape) completă a Talmudului din Babilonia, Kabala

TALMUD-ul din Babilonia cuprinde un secol în plus faţă de cel din Ierusalim şi este de cinci ori mai voluminos, fiind cel mai important dintre cele două şi este considerat reprezentantul indiscutabil al Tradiţiei Rabinice. Diferenţele dintre cele două TALMUD-uri se găsesc în diferitele GEMARA. Temele sunt tratate în formă „mai completă” şi mai profundă. Împreună cu Biblia, este autoritatea recunoscută în domeniul religios al iudaismului. A fost obiectul a numeroase comentarii, cele celebre sunt cele ale unui rabin francez din Troyes, numit Shlomo Yitzhaqi (cunoscut mai bine după acronimul Rashi) (1040-1105); de asemenea sunt faimoase adnotările denumite „Tosafiste”, ai căror autori au fost majoritatea discipoli ai lui Rashi (numiţi Tosafişti).

Cele doua TALMUD-uri au fost tipărite pentru prima data în Veneţia de către Daniel F. Bomberg, cel din Babilonia, între 1520-1523, iar cel din Ierusalim, între 1523-1524, primul cu comentariile lui Rashi şi cu Tosafistele, iar al doilea fără comentarii. Ediţiile posterioare au conservat în general paginaţia primelor. TALMUD-ul a fost acuzat de a ataca creştinismul şi de a predica o morală periculoasă. Au existat controverse publice şi chiar solemne (Paris 1242), în care rabinii respingeau falsele interpretări, dar care s-au finalizat cu interzicerea studierii TALMUD-ului şi confiscarea şi distrugerea exemplarelor textului. În secolul XV, un erudit german, creştin, Reuchlin, nu doar că a apărat cu înflăcărare TALMUD-ul, dar a şi promovat studiul scrierilor ebraice.

ZOHAR (Sepher Ha Zohar)

Izvoarele ZOHAR-ului se întâlnesc în fundamentele înţelepciunii iudaice: Pentateuhul, Profeţii, Daniel, cartea lui Enoch, Apocalipsa, Talmudinul, (Mishna, Gemara şi Haggada), Midrashim, literatura Gaonitică şi cele două cărţi care l-au precedat în speculaţia Kabalistică: Sepher Yezirah şi Sepher Bahir.

Manuscrisul ZOHAR-ului trebuie că şi-a primit sigiliul final în Peninsula Iberică Spaniolă. Conţine multe elemente religioase care trebuie să fi fost introduse de către rabini din timpuri posterioare creaţiei sale. De asemenea, se menţionează invenţii posterioare datei presupuse pentru prima sa redactare, de exemplu punctuaţia.

Deşi datele istorice exacte cu privire la originea ZOHAR-ului sunt obscure şi controversate, se acceptă faptul că rabinul Moise din Leon (1250-1305), mistic spaniol, l-a scos la lumină la finalul secolului XIII.

Exista credinţa că ZOHAR-ul a fost adus pe pământ de îngeri cu misiunea de a-i instrui şi învăţa pe oameni, deoarece îşi pierduseră nobleţea originară şi splendoarea.

Se presupune că ZOHAR-ul revelează secretele lui Dumnezeu şi ale Creaţiei sub formă de comentarii asupra Scripturilor, dezvăluind în acelaşi timp şi lucrurile privitoare la Spiritul Omenesc. Manuscrisul a fost scris în aramaică şi se caracterizează prin diversitatea stilului său, care uneori ne aduce aminte de tonul inocent şi autoritar al Bibliei, în unele din pasajele sale mai vechi, iar în altele manifestă spiritul noilor descoperiri ale Evului Mediu.

Metoda de desfăşurare a ZOHAR-ului este prin discursuri, istorii şi monologuri prin care se interpretează sentinţele Pentateuhului, ale Cântării Cântarilor şi ale Cărţii lui Ruth. În general, o mare parte a textelor din ZOHAR nu au titluri. Acelea care poartă un titlu constituie fragmente independente de lungimi foarte diferite.