Moştenirea lui Beethoven |
Scris de Editor VOPUS | |||||
Binele să-l faci oricând, Ludwig van Beethoven În acest text nu vom analiza muzical opera acestui mare muzician. Însă, prin cuvintele pe care ni le-a lăsat sub formă de scrisori, gânduri şi prin cuvintele V.M. Samael Aun Weor vom încerca să-l înţelegem pe cel care a fost numit „titanul de la Bonn…”. În acest oraş se va naşte în decembrie 1770, în vechea Germanie, Ludwig van Beethoven. Micul Ludwig a cunoscut de copil greutăţile acestei lumi; provenind dintr-o familie simplă, având un tată capricios, alcoolic, un cântăreţ de curte destul de mediocru…care va ajunge chiar să îl oblige pe copil să înveţe să cânte la clavecin sau vioară vrând să îl transforme într-un al doilea Mozart. Profesorul său însă, va vedea în el o excepţională înclinaţie spre muzică; va fi trimis la Viena unde va studia un timp, apoi va trebui să se reîntoarcă la Bonn din cauza morţii mamei lui. Beethoven îşi aminteşte cu drag despre mama lui: „Era atât de bună cu mine, vrednică de toată dragostea, fiinţa cea mai apropiată sufletului meu! O! Cine era fericit ca mine, când buzele mele aveau parte să rostească duiosul cuvânt „mamă” şi când dânsa avea parte să-l audă?” Îşi reia studiile în Viena unde va fi elevul lui Joseph Haydn şi al lui Antonio Salieri. Va câştiga o oarecare notorietate şi independenţă prin concertele particulare pe care le va da. Până în 1818, Beethoven compune o cunoscută serie de lucrări printre care: Simfonia III „Eroica”, Sonata pentru pian op.57 „Appassionata”, Simfonia a V-a cea a „Destinului”, Simfonia a VI-a „Pastorala”, Concertul Nr.5 „Imperialul”, etc. Din 1818 devine complet surd, ceea ce îl va face să se însingureze şi mai mult de oameni. Sărmane Beethoven – spune undeva compozitorul stând de vorbă cu sine însuşi – pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îţi vei găsi prieteni. Beethoven îşi găsea de cele mai multe ori mângâiere în natură, plimbându-se prin păduri. Therese de Brunswick cea care, după unii cercetători a fost iubirea vieţii lui, spunea despre el: „Natura era singura confidentă şi în acelaşi timp un liman.” Charles Neate, care l-a cunoscut prin 1815, spunea că nu a văzut în viaţa lui un om care să iubească atât de mult florile, norii, natura…trăia parcă prin ele. Chiar Ludwig spunea că: „Un arbore mi-e mai drag decât un om…în pădure mă simt fericit – fericit în pădure unde fiecare copac grăieşte prin tine. Doamne ce minunăţie! În păduri, pe dealuri e linişte, linişte spre a te slăvi!” Surd fiind, pentru mulţi era un miracol că mai putea compune muzică. V.M. Samael Aun Weor ne transmite că: „Marii muzicieni de odinioară precum un Beethoven, un Chopin, un Liszt au fost oameni care au avut creierul seminizat, oameni cu capacităţi extraordinare, utilizându-şi un mare procent din părţile creierului.” Beethoven nu a fost doar puntea de legătură dintre Clasicism şi Romantism, a fost un adevărat spirit revoluţionar gata să jertfească totul pentru misiunea ce o avea de îndeplinit. El aduce drept ofrandă divinităţii şi în dar nouă, oamenilor, opera sa. Trebuie să jertfeşti, trebuie necontenit să jertfeşti artei tale toate nimicurile vieţii! O, Dumnezeu mai presus de orice!, spunea Beethoven. Pentru noi, oamenii, muzica acestui mare compozitor este o adevărată comoară; ascultând-o, contemplând-o, putem simţi în interiorul nostru o forţă şi o bucurie a spiritului de nedescris. „Când auzim muzică bună, atunci când petrecem de multe ori absorbiţi ascultând muzică bună, ne ridicăm mintea la nivele mai înalte ale conştiinţei.” Prin cuvintele misterioase, V.M. Samael Aun Weor ne spune că: Universul este susţinut de muzică. Aşa cum a iubit-o pe mama sa fizică, aşa a adorat-o pe mama lui Divină... Progresul intim revoluţionar, este imposibil fără ajutorul imediat al Divinei noastre Mame Tonantzin. Spre sfârşitul vieţii sale, Beethoven va integra muzica, bucuria şi optimismul în magnifica sa "Odă a Bucuriei", care face parte din ultima simfonie compusă de maestru. În Oda Bucuriei, marele muzician a sfărâmat în interiorul său suferinţele, amărăciunile…a ridicat acest imn deasupra noastră pentru a-l auzi şi, inimile noastre să freamăte într-un marş al Bucuriei. Ce poate fi mai măreţ de atât? La prima audiţie a Simfoniei a IX-a, foarte mulţi dintre cei prezenţi plângeau pătrunşi de emoţie şi entuziasm. Beethoven a fost răsplătit cu cinci salve de aplauze, pe când familia imperială era salutată doar cu trei salve. Însă aplauzele au fost luate repede de vânt, muzicianul trezindu-se la fel de singur, sărac şi bolnav. Muzica trebuie să fie scânteia ce aprinde focul în spiritul omenesc. Ea este o revelaţie mai înaltă decât orice filosofie… cine pătrunde sensul muzicii mele va scăpa de ticăloşia în care se târăsc ceilalţi oameni. Având aceste cuvinte în mintea şi inima lui, mergea mai departe… „Sfârşitul comediei” se apropia, iar în anul 1827…îi scria cu seninătate unui bun prieten al său, Wegeler: „se pare că trebuie să mă aştept la o a patra operaţie, deşi medicii nu spun nimic. Am răbdare şi mă gandesc că orice rău aduce cu el şi un bine…” Apoi, pe 26 martie, după cum scrie Romain Rolland: „…Şi-a dat sufletul în toiul unei vijelii, o furtună de zăpadă – în timp ce un trăznet spinteca văzduhul. Iar mâna care i-a închis ochii a fost a unui străin…” Vom încheia cu un fragment din testamentul său de la Heiligenstadt. Deşi acesta este adresat fraţilor lui, el poate fi un mesaj universal: O! cât de crâncen trebuia să mă lovesc de fiecare dată de beteşugul meu, să fac mereu aceeaşi tristă experienţă! Nu puteam totuşi să le spun oamenilor: „Vorbiţi mai tare, strigaţi, fiindcă sunt surd!” Comentarii (2)
dan c said:
Ivan said:
|
Cunoașterea în literatura sufistă > |
---|
Ştiinţă |
Artă |
Filozofie |
Mistică/Religie |
Materiale pentru descarcare |
Revista Phoenix (format .pdf) |