Arta Iniţiatică

Există două feluri de artă: prima, arta subiectivă care nu duce la nimic; a doua, arta Regală a Naturii, arta obiectivă, reală, arta transcendentală.

Evident, această ultimă artă conţine în ea însăşi preţioase adevăruri cosmice… Aceasta, prieteni, este arta gnostică, arta ce o întâlnim în toate piesele antice: în piramide şi în vechile obeliscuri, în hieroglife şi în basoreliefurile Egiptului Faraonilor, în toate operele Mexicului Străvechi, în relicvele arheologice ale Mayaşilor, Aztecilor, Zapotecilor, Toltecilor etc.; în vechile pergamente ale Evului Mediu; în picturile şi sculpturile lui Michelangelo; în muzica lui Beethoven, Mozart, Liszt, Richard Wagner; în operele Literaturii Universale: „Iliada” lui Homer, „Divina Comedie” a lui Dante etc. etc. etc.

Fără îndoială, arta gnostică se bazează pe „Legea lui Şapte”, pe „Legea eternului Heptaparaparshinock” (legea care pune ordine în tot ceea ce e creat: cele şapte zile ale săptămânii, cele şapte culori ale prismei, cele şapte note muzicale etc.).

Când se descoperă vreo relicvă, vreo piesă arheologică, în mod normal, se pot vedea anumite inexactităţi intenţionate, mici rupturi care aproape totdeauna se atribuie ciocanelor de cioplit ale lucrătorilor. Întâmplător, orice inexactitate în „Legea lui Şapte” a fost plasată intenţionat pentru a ne indica că acolo, în acea piesă, se transmite posterităţii o învăţătură, o doctrină, un adevăr cosmic.

În materie de pictură, la fel; „Legea lui Şapte” domină toate aceste picturi să spunem vechi. Toate gravurile şi desenele aztecilor, maiaşilor, egiptenilor, fenicienilor etc. transmit învăţături preţioase. De asemenea, întâlnim picturi frumoase, cu mari învăţături, în toate aceste vechi tablouri medievale, în catedralele gotice etc.

Să ne amintim „Gioconda”, de exemplu; în această capodoperă o putem vedea pe Mama Divină, pe „Stella Maris”, cum îi spuneau alchimiştii medievali, pe Fecioara Mării, care îi călăuzeşte în mod înţelept pe cei care lucrează în Marea Operă. La azteci ea este Tonantzin, la greci casta Diana, iar în Egipt este Isis, Mama Divină căreia nici un muritor nu i-a ridicat vălul… Merită să subliniem în mod clar că fiecare dintre noi are propria sa Mamă Divină, particulară, individuală.

Realmente, trebuie să afirmăm că arta regală a firii este un mediu transmiţător de învăţături cosmice.

Dansurile sacre, sfinte, de exemplu, erau adevărate cărţi informative care transmiteau în mod deliberat anumite cunoştinţe cosmice transcendentale.

Dervişii dansatori nu ignorau „cele şapte ispite”, reciproc echilibrate de organismele vii.

Dansatoarele din vechime cunoşteau cele şapte părţi independente ale corpului şi ştiau foarte bine ceea ce sunt cele şapte linii distincte ale mişcării. Dansatoarele sacre ştiau foarte bine că fiecare din cele şapte linii ale mişcării posedă şapte puncte de concentrare dinamică.

Dansatoarele din Babilon, Grecia şi Egipt nu ignorau faptul că toate acestea se cristalizau în atomul dansator şi în planeta gigantică care dansează în jurul centrului său de gravitaţie cosmică.

Dacă am putea inventa o maşină care ar imita cu exactitate deplină toate mişcările celor şapte planete ale Sistemului nostru Solar în jurul Soarelui, am descoperi cu uimire secretul dervişilor dansatori. Realmente, dervişii dansatori imitau la perfecţie toate mişcările planetelor în jurul Soarelui.

Dansurile sacre din timpurile Egiptului, Babilonului, Greciei etc. merg şi mai departe, transmiţând teribile adevăruri cosmice, antropogenetice, psiho-biologice, matematice etc.

Sabatul, ziua teatrului, ziua misterelor era foarte populară în vechile temple. Atunci se prezentau drame cosmice minunate.

Drama servea pentru a transmite iniţiaţilor cunoştinţe valoroase. Prin intermediul dramei se transmiteau iniţiaţilor diverse forme de experienţă şi manifestări ale Fiinţei.

Între drame, cea mai veche este cea a Cristosului Cosmic. Iniţiaţii ştiau foarte bine că fiecare dintre noi trebuie să se convertească în Cristosul dramei amintite, dacă aspirăm cu adevărat la Regatul Supra-Omului.

Dramele cosmice se bazează pe „Legea lui Şapte”. Anumite deviaţii inteligente de la numita lege, cum am spus, s-au utilizat întotdeauna pentru a transmite neofitului cunoştinţe transcendentale.

Este bine ştiut în muzică că anumite note pot produce bucurie în centrul gândirii, altele pot produce supărare în centrul sensibil şi în final, altele pot produce religiozitate în centrul motor.

Într-adevăr, niciodată să nu-i ignorăm pe vechii Hierofanţi, căci cunoaşterea integrală se poate dobândi doar cu cei trei creieri; un singur creier nu poate da informaţia completă.

Dansul sacru şi drama cosmică, înţelept combinate cu muzica, serveau pentru a transmite neofitului teribile cunoştinţe arhaice de tip cosmogenetic, psiho-biologic, fizico-chimic, metafizic etc.

De asemenea se cuvine să menţionăm aici sculptura. Ea a fost grandioasă în alte timpuri. Fiinţele alegorice, dăltuite în roca dură, revelau că vechii Maeştri nu ignorau niciodată „Legea lui Şapte”.

Să ne amintim Sfinxul din Gizeh, în Egipt. El ne vorbeşte de cele patru elemente ale naturii şi de cele patru condiţii de bază ale Supra-Omului.

Totuşi, cu cât fiinţa umană a avansat pe drumul involuţiei şi al degenerării, cu atât a devenit din ce în ce mai materialistă, de asemenea, simţurile sale s-au deteriorat şi au degenerat, iar iubirea pentru adevărata înţelepciune, cum este şi logic, a dispărut.

După al Doilea Război Mondial s-a născut filosofia existenţialistă şi arta existenţialistă. Artiştii fiecărei noi generaţii s-au convertit în adevăraţi apologeţi ai dialecticii materialiste. Orice elan de spiritualitate a dispărut din arta ultramodernă.

S-a dovedit prin observaţie şi experienţă că lipsa de valori spirituale produce degenerare.

Deja, artiştii moderni nu mai ştiu nimic despre „Legea lui Şapte”, nu mai ştiu nimic despre Dramele Cosmice, nu mai ştiu nimic despre Dansurile Sacre ale misterelor străvechi.

Pictura actuală, muzica, sculptura, drama etc. nu sunt decât produsul degenerării.

Acum în scenariu nu apar iniţiaţii din alte timpuri, dansatoarele sacre, adevăraţii artişti ai marilor timpuri. Teatrele ultramoderne sunt antiteza teatrelor sacre ale marilor mistere din Egipt, Grecia, India etc.

Pictura suprarealistă şi marxistă, sculptura ultramodernă, muzica africano-cubaneză şi balerinele moderne sunt rezultatul degenerării umane.

Nimeni nu face nimic pentru a termina cu arta negativă şi totul merge spre o catastrofă finală, din lipsa unei Revoluţii a Conştiinţei…

Comentarii (0)

Nume

Email

Comentariu

Trimiteţi comentariu