Adevăr şi Minciună, în termeni absoluţi, au luptat din epoci îndepărtate pentru a se constitui ca unică explicaţie a evenimentelor universale, dar spre nefericirea muritorilor aceasta e imposibil, din cauza principiului de nezdruncinat care afirmă că Dualitatea nu poate înţelege Unitatea. Toate concepţiile noastre sunt dualiste în expunerea lor şi tripartite în rezolvările lor (teză, antiteză şi sinteză).
Chiar şi aşa, una din datoriile cele mai delicate pe care le-a avut omul în trecerea sa prin această lume a fost cea de a merge în căutarea Adevărului, acel Adevăr ce ne va face liberi, conform Evangheliilor Universale, acel Adevăr care precum un Soare ne va ilumina mintea şi inima dând răspuns la toate întrebările noastre şi ne va înclina, după cum spun maximele hinduse, la picioarele Aceluia care ştie să ne şteargă lacrimile confuziei.
Însă Adevărul, cum spuneam înainte, mereu parţial şi subiectiv la nivelul de conştiinţă la care ne aflăm, se menţine supus nedreptăţilor, fricilor şi temerilor, generând o mare de tenebre şi incertitudini care îl fac inaccesibil sau nestatornic.
Dualitatea la care ne refeream şi la care suntem supuşi, nu se află doar în lumea externă, ci dimpotrivă şi vorbind în termeni psihologici, o avem înăuntrul nostru, din straturile cele mai superficiale până în cele mai profunde; iar cucerirea Fiinţei este tocmai cucerirea Unităţii; înseamnă a face din Doi, Unul.
Prin urmare, putem şi trebuie să spunem, că Ontologia Gnostică este drumul ce ne conduce spre Adevăr, Libertate şi Viaţă. Drumul pe care Umanitatea ar trebui să-l urmeze pentru a transcende mediocritatea ca bază a materialităţii sale.
Cert este că încă de când avem uzul raţiunii şi ne vedem debarcaţi în această lume, alergăm după himere atât de greu de prins ca şi numele lor: Fericire şi Adevăr. Şi unii şi alţii îşi dau până şi viaţa în căutarea lor; unii, mergând în cucerirea unor averi imense pentru că cred că acolo se află himera viselor lor; alţii, în extrema opusă, se îndepărtează de lume şi de relele ei şi cu cât este mai mare izolarea lor şi mai singuratică viaţa, cu atât mai aproape se simt de himera ce o urmăresc. Majoritatea muritorilor ne aflăm în poziţia de mijloc între aceste două extreme, însă nu în afara tendinţelor lor, care uneori ne înclină spre un pol iar alteori spre altul.
Pentru oamenii ce căutau etica şi principiile a fost întotdeauna o prioritate să-şi stabilească echilibrul pe faptul de a face voinţa Creatorului, însă iată că aici se creează tot felul de erori, încercând să se înţeleagă acea voinţă a Creatorului. Cunoaşterea Universală a ştiut întotdeauna să se sintetizeze şi să se preschimbe în mod magistral în hrană pentru orice suflet care avea nevoie de ea în orice timp. Acesta este cazul Evangheliei Esenienilor sau Evanghelia Păcii, unde Iisus vorbeşte cu discipolii săi, care în definitiv sunt toţi cei care au urechi pentru a pricepe şi pricepere pentru a înţelege, spunându-le că „fericiţi cei ce împlinesc legile vieţii şi nu rătăcesc pe căile morţii”. Noi conchidem că prea fericiţi toţi cei care ştiu să-şi facă o lege de viaţă din această maximă cu care li se adresa Iisus discipolilor săi uimiţi, aceştia întrebându-se ce lege a vieţii le expunea Maestrul, căci erau convinşi că respectau legile care în scrierile civile şi religioase ale vremii le marcau paşii vieţii.
Maestrul notând simţirea acestora le răspundea:
Nu căutaţi Legea în scrierile voastre, căci Legea este Viaţa, în timp ce scrisul este mort. În adevăr vă spun că Moise nu a primit de la Dumnezeu legile sale în scris, ci prin cuvântul viu. Legea este Cuvântul viu al Dumnezeului cel Viu, dată profeţilor vii pentru oamenii vii. Oriunde există viaţă se află Legea. O puteţi găsi în iarbă, în copac, în râu, în munte, în păsările cerului, în peştii mării; dar căutaţi-o mai ales în voi înşivă.
Pentru că în adevăr vă spun că toate lucrurile vii se află mai aproape de Dumnezeu decât scrierea ce este lipsită de viaţă. Dumnezeu a făcut viaţa şi toate lucrurile vii astfel încât să-l înveţe pe om, prin cuvântul veşnic viu, legile Dumnezeului adevărat. Dumnezeu nu a scris legile în paginile cărţilor, ci în inima voastră şi în spiritul vostru.
Citind aceste cuvinte înţelegem că Cunoaşterea şi Înţelepciunea sunt atemporale ca operele Naturii.
Vrem să clarificăm că, fiind oameni ai vremii noastre, nu respingem cuvântul scris, căci prin acesta comunicăm şi ne manifestăm, însă vedem în acest mesaj extraordinar necesitatea de a reflecta şi interioriza Cuvintele de Viaţă, făcând să rodească în interiorul nostru pentru a reuşi să ne alimentăm din ele, căci nu trebuie să uităm, cum spunea Marele Kabir, că omul nu trăieşte doar cu pâine... În concordanţă cu toate acestea este uşor de întrevăzut, ascultându-i şi observându-i pe oameni, care deţin înţelepciune vie şi fără cunoştinţe moarte, fără să conteze câte titluri universitare le împodobesc veşmintele sau le încununează pletele şi astfel să-l recunoaştem pe Înţelept prin reflexiile sale iar pe papagal prin repetiţiile sale.
Azi, fără a merge mai departe, am trecut, ca în multe alte după-amiezi, pe la librăria în care se pierd unele din clipele mele de răgaz iar în marea imensă de rânduri scrise ce se află acolo m-am oprit „din întâmplare”, dacă ea există, să citesc o frază dintre miile şi miile pe care mi le ofereau volumele, ce rezuma în mod sincretic, atitudinea fiinţei umane înaintea vieţii şi în special cea a fiinţei umane ce simte viaţa ca fiind o cruciadă. Fraza în chestiune spunea „Fiinţa umană încearcă să lege Siguranţa cu Libertatea fără a-şi da seama că aceste două forţe sunt antagonice”. Oricât de puţin ne gândim ne dăm seama că are dreptate şi, dacă intrăm în problemă, poate că vom fi dezamăgiţi, la fel ca şi acela care încerca să amestece omogen apa cu uleiul, căci după judecata mea, nu o cunosc pe a voastră amabile cititor, Libertatea este cea mai nesigură dintre stări.
„Cerul se ia cu asalt şi curajoşii l-au cucerit deja”, astfel că cei slabi şi plăpânzi să-şi făurească cerul din hârtie roz iar toţi cei care în sinea lor intuiesc faptul că depăşirea este rodul efortului reînnoit şi nu al elanului plăpând, să continue şi asta cu spiritul treaz, deoarece Cunoaşterea nu este a unuia ci a tuturor, dar nu ajunge să o încarneze decât acela care este dispus să o reţină, să o digere şi să o asimileze.
